CRISPY DUCK A LA DRAGONUL ROSU, METODA ULTRA RAPIDA

Acum ca m-am intors din vacanta si mi-am revenit (relativ) dupa jetlag, urmeaza sa recuperam din urma povestile cu care v-am ramas dator, dar deoarece acestea sunt in mare parte legate de calatorii (Zurich, Londra, Bali, etc), fie ele si preponderent culinare, m-am gandit ca inainte de a povesti despre chestii de peste mari si tari, n-ar strica o reteta rapida si incredibil de gustoasa, asa ca in cele ce urmeaza luati de va bucurati de o rata crocanta a la Dragonul Rosu, unde am ajuns sambata in cautare de kecap manis (sos de soia dulce, pentru retetele indoneziene ce vor urma) si m-am intors cu un portbagaj plin de multe alte chestii delicioase, despre care probabil ca o sa va povestesc intr-un post separat. :)

Asa dar, fara sa mai pierdem vremea cu introducerea, ca e primavara deja si poate vreti sa va plimbati prin parc in loc sa stati cu ochiul lipit de calculator, iata si cei patru pasi care va despart de cea mai delicioasa rata crocanta pe care ati mancat-o vreodata.

Pasul 1: 
- dati o fuga pana la Dragonul Rosu (atentie ca se inchide la 14:00, chinezii sunt matinali rau) si cumparati de la bacania chinezeasca (cea de la etajul 1 al pavilionului 1, cel cu geamuri, aflat in prima jumatate a complexului, pe dreapta, vizavi de complexul modern care se vede peste linia de tren) o punga de rata dezosata, pre-rumenita cu arome chinezesti si apoi congelata (48 lei punga de 650g, care contine doua jumatati dezosate de rata rumenita)

DISCOVERING ZÜRICH - PARTEA INTAI

Nu stiu altii cum sunt, dar eu trebuie sa va marturisesc de la inceput ca un oras precum Zürichul ocupa un loc destul de modest pe lista mea de destinatii de vacanta viitoare, asa ca am primit cu mult interes invitatia din partea Zürich Tourism (via admiratoarelor de la McCann PR, carora le multumesc pe aceasta cale :)) de a-mi petrece un weekend de documentare in acest oras, mai ales ca scopul acestei vizite urma sa fie descoperirea minunatiilor culinare ale Zürichului.

Desigur, fara sa stiu prea multe despre Zürich inainte de aceasta mini excursie (de fapt am constatat ca stiam chiar foarte putine :)), am putut banui ca fiind vorba de un oras foarte, dar foarte instarit (ca idee, salariul mediu sare de 4500 de franci elvetieni), acesta are parte de o varietate culinara mai mult decat decenta, cu inclinatie catre zona high end (ca mai toate celelalte orase bogate din Europa), insa pe langa aceasta banuiala (confirmata) am fost placut surprins sa descopar si multe alte experiente culinare, care mai de care mai interesante.

COOKING EXPERIENCE CU ELECTROLUX

Dupa cum va spuneam in postul anterior, in perioada asta m-au cam coplesit diverse treburi, motiv pentru care n-am apucat sa va povestesc mai nimic din aventurile culinare recente, situatie pe care incerc s-o remediez pe cat imi sta in putinta, mai ales ca unele din aceste aventuri au fost absolut remarcabile si demne de povestit, precum recenta experienta de group cooking, experienta despre care o sa va povestesc in cele ce urmeaza.

Pe scurt, acum vreo doua saptamani, pe vremea cand inca ne mai alergau pinguinii pe strada si ne crapau mainile de frig de la joaca cu racleta pe parbrizul inghetat, am fost invitat Lowe PR (acum GolinHarris) si Electrolux la o sesiune de cooking in grup la clubul Cortina din Corbeanca, alaturi de my fellow food bloggers Elena si Mihai. Stiind de aceasta experienta de la Cookie si de la Lavinia, am acceptat imediat, fiind convins ca o sa fie o aventura foarte distractiva si interesanta, si, evident, nu m-am inselat.

SCURTA DARE DE SEAMA :)

Exact cand imi propusesem sa am o activitate cat se poate de sustinuta si sa postez pe blog fara numar, fara numar, s-a intamplat sa se aplice intocmai vorba lui Woody Allen, "If you want to make God laugh, tell him about your plans", asa ca am ajuns iar sa scriu despre starea natiunii in loc sa scriu despre chestii care mai de care mai delicioase :))

Briefly, pe langa gramada de treaba de la birou s-a suprapus o plecare la Londra (tot cu treaba, dar treaba s-a imbinat placut cu o serie de experiente culinare minunate despre care o sa va povestesc soon), dupa care urmeaza una la Zurich in weekendul care vine (again, o nirvana culinara, dupa cum arata programul :)) si in fine, mult asteptata vacanta din Bali de la sfarsitul lunii, asa ca am foarte putin timp la dispozitie in perioada asta.

Anyway, in loc stati si sa asteptati sa-mi fac eu timp de postat, mai bine dati un click pe imaginea de mai jos si ma onorati cu un vot la RoBlogFest 2011, unde concurez la categoria Blog Culinar, alaturi de multi prieteni dragi (desigur, pana n-o sa se treaca la jurizare pe categoria asta, niciunul dintre noi n-o sa castige in fata OTV-ului culinar, dar macar ne distram si noi un pic :))

In loc de incheiere, luati de cititi si ce scrie Cookie pe tema RoBlogFest, ca le zice bine :)

BRB! :)

BLOGGERS' DINNER LA THE ARK

Dupa ce anul trecut ne-am facut de cap pe la Hilton si pe la Agra Palace, saptamana trecuta a venit vremea sa ne reluam bunul obicei de a ne veseli in cadru organizat, asa cum numai food bloggerii stiu s-o faca (adica cu multe poze inainte de a savura mancarea, cu carcoteala maxima si cu shpritz exact cat trebuie cat sa ne veselim pana la inchiderea carciumii :)).

De data asta locul de pierzanie a fost restaurantul de la The Ark, unde am avut ocazia sa testam pe viu (apparently in paralel cu Metropotamii, fara sa stim unii de altii :)) noul meniu tip bistro, meniu organizat de prietenii de la The Caterer impreuna cu un chef nou, proaspat sosit tocmai de la Loft, care se pare ca este ultima fita de carciuma de pe piata (unde am fost, am admirat designul, dar n-am avut ocazia sa ma si imprietenesc cu meniul, deoarece am ajuns acolo doar cu ocazia unui eveniment privat).

Fata de data trecuta le-am pierdut (cu mare tristete...) pe Ana (pe motiv de advanced baby on board :)) si pe Bianca (pe motiv de plecat inapoi in Elvetia, ceea ce ne dorim si noua :)), dar am recuperat-o pe Monica si am cunoscut-o (in fine!) pe Smaranda, singura zana cu acte in regula din blogosfera culinara :). In rest, the usual crew, cu Mazi, Madalin (plus his better half, Corina), Elena (plus her hubby, Alex, pe final) si cu voia Dvs, ultimul pe lista, subsemnatul (minus ochelarii de care m-am despartit de curand, sper eu, pentru totdeauna, dupa cum puteti vedea in poza de mai jos :)).

LAPTE DE PASARE

Laptele de pasare, alaturi de chiseaua cu dulceata de tradafiri sau de cirese amare, de lingurita cu șerbet servita in paharul cu apa rece, de minciunelele umflate, crocante si goale la interior, de crema de zahar ars si, de ce nu, de guma Turbo cumparata de la tigancile ce-si faceau veacul prin curtea scolii reprezinta pentru mine (si probabil si pentru multi dintre voi) unul dintre gusturile copilariei, amintindu-mi de destul de rarele ocazii in care matusa noastra (care ne-a crescut ca o bunica) ne surprindea cu aceasta minunatie de desert.

Desi ar putea parea un desert specific romanesc, laptele de pasare (weird name, btw :)) are echivalente atat in bucataria franceza (unde este cunoscut drept œufs a la neige) cat si in cea anglo saxona (unde se numeste floating island). Practic, acest desert consta intr-un meringue (spuma tare de albusuri de oua batute cu zahar si cu un agent de coagulare precum creme of tartar sau amidon) fiert in apa sau lapte indulcit, apoi servit rece, cu crème anglaise (crema de ou si vanilie).

Daca laptele de pasare vi se pare cumva complicat de facut, ei bine aflati ca va inselati, el fiind de fapt pe cat de simplu, pe atat de rapid de pregatit, rezultatul fiind un desert aromat, usor (are mai mult aer si arome decat calorii :)) si cat se poate de delicios. Reteta care urmeaza este luata de aici si merge pe varianta fiertului spumei de ou in apa, nu in lapte, acesta din urma avand marele defect de a da in foc sau de a se afuma exact cand ti-e lumea mai draga (don't worry, rezultatul final al versiunii de fata este foarte asemenator cu cel obtinut prin metoda traditionala).

PASTEIS DE NATA, TARTE PORTUGHEZE CU CREMA DE OU SI VANILIE

Trebuie sa va marturisesc ca Portugalia este by far destinatia mea de vacanta preferata, fiind o tara absolut minunata din mai toate punctele de vedere, dar mai ales din cel culinar. In multele mele vacante lusitane (sa tot fie vreo sase-sapte in ultimii zece ani) am avut parte de multe experiente culinare spectaculoase, precum mix grill-ul de peste si fructe de mare din Afurada, un sat de pescari de langa Porto, cu barci pictate cu secera si ciocanul, unde au deschis carciuma special pentru noi (era trecut de ora pranzului si oamenii se relaxau in familie cu un remake dupa Sclava Isaura :)) si au inceput sa care la tavi cu tot felul de oratanii subacvatice catre un gratar imens, de ziceai ca se pregatesc pentru zilele orasului, nu pentru doi turisti, fie ei si destul de infometati (in plus ne-au omenit si cu un vin de Porto facut la ferma lor, o minunatie cu care nu m-am mai intalnit de atunci incoace, indiferent de pretul sticlelor cumparate), celebra choco frito, sepia prajita la una dintre terasele de pe malul marii in Setubal, unde gustul incredibil rivaliza doar cu numarul imens de muste venite sa participe si ele la festin sau supa caldo verde, o supa de salata taiata fideluta (initial am jurat ca e supa de iarba :)) degustata pentru prima oara la o terasa fermecatoare din cartierul maur Alfama din Lisabona, unde masa noastra de plastic avea picioarele "din vale" prelungite cu niste bucati de lemn, cat sa stea dreapta pe panta destul de serioasa pe care era amplasata, si unde chelnerita s-a oprit putin din servit cand a aparut un bunic din cartier cu o chitara si au inceput un mini recital ad hoc de fado absolut magic.

Peste toate acestea insa stau la loc de cinste niste tarte minunate numite pasteis de Belem, cumparate fierbinti de la patiseria de langa Manastirea Ieronimilor din Belem (acum o suburbie a Lisabonei), patiserie care le pregateste neintrerupt din 1837, respectand intocmai reteta calugarilor convertiti in patiseri dupa revolutia liberala din 1820, cand au ramas fara loc de munca dupa ce s-au inchis toate manastirile.

Aceste tarte (numite generic pasteis de nata, daca nu provin exact de la faimoasa patiserie din Belem) sunt pe cat de simple (un cosulet din foietaj umplut cu o crema de ou si rumenit la cuptor pana ce aluatul devine brun-auriu iar crema se caramelizeaza la suprafata) pe atat de spectaculoase ca gust, mai ales cand sunt mancate imediat ce sunt scoase din cuptor, presarate din belsug cu zahar pudra si scortisoara.

Multa vreme am trait cu impresia ca aceste tarte sunt imposibil de realizat acasa si ca iti trebuie cine stie ce echipamente sofisticate impreuna cu niste secrete de fabricatie transmise doar initiatilor, asa ca va dati seama ce mirare filosofica am trait atunci cand m-am intalnit cu celebrele pasteis la un click distanta, exact pe blogul Elenei, careia ii multumesc pe aceasta cale ca mi-a spulberat un mit si mi-a demonstrat cat de simpla e de fapt prepararea lor. Aceasta descoperire m-am motivat atat de tare incat le-am facut de doua ori in ultima saptamana (ceea ce va doresc si voua, btw :)) si le-am trecut lejer in topul deserturilor mele home made preferate.

Daca doriti sa testati aceste tarte inainte de a incerca sa le faceti voi acasa, aveti aceasta sansa la Cofetaria Lusitana de la Piata Victoriei (la parterul America House, acel office building de langa blocul BRD, vizavi de Spring Time) sau la Gala, delicateria portugheza din Piata Floreasca, unde sunt aduse proaspete in fiecare zi, tot de la Cofetaria Lusitana. However, ele se fac atat de simplu si de rapid acasa incat aveti sanse mai mari sa le terminati de pregatit intr-un timp mai scurt decat v-ar lua sa gasiti un loc de parcare la Piata Victoriei :)

Ingrediente (pentru 24 de tarte)
- 1 pachet de aluat de foietaj (eu am folosit Linco si Bella, cu rezultate similare; Bella mi s-a parut mai usor de utilizat, avand doua foi mai mici, fata o singura foaie mare la Linco)
- 2-3 lingurite de scortisoara [LATER EDIT: optional, ies la fel si fara, doar ca sunt mai usor de format]
Pentru crema [VERSIUNEA INITIALA]
- 400ml de lapte
- 200ml de smantana dulce, de frisca (eu am folosit Dorna)
- 4 galbenusuri de ou
- 1 baton de scortisoara
- coaja de la o lamaie
- esenta de vanilie (eu am folosit doua pliculete de Vanilla Bourbon de la Dr Oetker)
- 3 linguri de zahar
- 2 linguri de faina
- 1 varf de cutit de sare
[LATER EDIT: intre timp am descoperit o alta versiune de crema, care este mult mai aproape de gustul original, dar care este si mult, mult mai dulce (500g zahar vs 3 linguri :)), asa ca daca doriti o crema mai dietetica, ramaneti la varianta initiala]
Pentru crema [VERSIUNEA IMBUNATATITA]
- 500ml de lapte
- 500g zahar
- 250ml apa
- 60g faina
- 1 baton de scortisoara
- coaja de la o lamaie (doar partea galbena, fara cea alba, care e amara)
- 7 galbenusuri de ou

- zahar pudra si scortisoara pentru servit

Preparare (40 min + 10 min de pregatire)
- dezghetati in prealabil aluatul, dar pastrati-l la rece pana-l folositi (cel mai bine e sa-l puneti seara in frigider, unde se va dezgheta pana a doua zi, dar va ramane rece)
Prepararea cremei - versiunea initiala (mai light)
- puneti toate ingredientele pentru crema intr-o cratita cu fund gros, amestecati-le bine cu un tel (cat sa nu ramana cocoloase de faina) si apoi puneti cratita la foc mic, amestecand permanent cu o spatula, (ca sa evitati sa se prinda de fundul si de lateralele cratitei) pret de vreo 6-7 min, pana ce mixtura se va ingrosa pana la consistenta unui pudding mai moale
- strecurati crema printr-o sita (sa scapati de eventualele cocoloase, de batonul de scortisoara si de coaja de lamaie), acoperiti-o cu folie de plastic lipita exact peste ea, ca sa nu se formeze crusta la suprafata si lasati-o la rece pana pregatiti aluatul

[LATER EDIT] Prepararea cremei - versiunea imbunatatita (mai aproape de cea originala din Belem)

- intr-un bol mic dizolvati faina in putin lapte si amestecati bine cu o furculita sa eliminati cocoloasele
- turnati restul de lapte intr-o cratita impreuna cu batonul de scortisoara si cu coaja de lamaie, aduceti la punctul de fierbere (atentie sa nu va dea in foc spuma!) si adaugati imediat mixul de faina, amestecand bine (crema se va ingrosa aproape imediat), apoi mai lasati cratita putin (cateva secunde) pe foc, cat sa inceapa din nou sa fiarba crema, si luati-o imediat de pe aragaz
- intr-o alta cratita amestecati apa cu zaharul, puneti cratita pe foc pana cand incepe sa fiarba, lasati sa fiarba exact 3 min si apoi turnati siropul rezultat peste mixul de lapte cu faina, amestecand bine, sa se omogenizeze
- strecurati crema printr-o sita metalica, inlaturati coaja de lamaie, scortisoara si cocoloasele de faina din sita si lasati crema sa se raceasca complet
- bateti galbenusurile de ou si apoi amestecati-le in crema racita exact inainte de a umple tartele

- taiati fiecare foaie de aluat in doua (sau in patru, daca folositi Linco, cu o singura foaie mare), obtinand niste fasii de cca 15cm latime [LATER EDIT: la foaia Linco e mai eficient sa o rulezi pe lungime, si apoi sa o tai in 24 de segmente egale]
- presarati scortisoara peste fasiile de aluat (in reteta traditionala acest pas este optional) si apoi rulati-le intr-un sul destul de strans [LATER EDIT: am constatat ca aluatul se lucreaza mult mai bine fara scortisoara pe el, iar gustul este absolut identic, asa ca va recomand sa sariti acest pas]
- taiati fiecare sul in 6 bucati egale (va sfatuiesc sa lucrati pe rand cu cate doua fasii de aluat, pastrandu-le pe celelalte la rece, deoarece altfel se vor incalzi si vor deveni lipicioase) si apoi luati segmentele obtinute si presati-le intre palme pana se transforma in niste discuri de cca 10-12 cm diametru si apoi plasati-le intr-o tava de briose (preferabil cu 12 sloturi), impingand usor aluatul pe margini cat sa formeze niste cupe [LATER EDIT: cu degetele putin ude si fara scortisoara pe aluat treaba merge mult mai rapid]

- umpleti fiecare cupa cu cca 2 lingurite de crema (nu trebuie sa se umple pana sus deoarece crema se va umfla la cuptor)

- bagati tava in cuptorul preincalzit la maxim (cu ventilatia pornita, daca aveti) pentru cca 15-17 min (aici va trebui sa faceti niste incercari, deoarece fiecare cuptor e diferit si e posibil ca la voi sa se faca mai repede sau mai lent)
- in timpul coptului crema se va umfla iar tartele vor arata precum niste briose infoiate pe care vor aparea si niste zone maronii pe masura ce suprafata cremei se caramelizeaza (am incercat sa obtin niste zone caramelizate foarte inchise la culoare, aproape negre, precum cele de la Belem, insa cuptorul n-a vrut sa colaboreze pana la capat :))

- dupa ce s-au rumenit scoateti-le din cuptor si lasati-le sa se raceasca putin in tava (cam 2-3 min), timp in care veti observa cum crema se va dezumfla si va colapsa in interior, acesta fiind de altfel modul traditional in care trebuie sa arate pasteis de nata

- presarati-le cu zahar pudra si scortisoara si serviti-le calde, in timp ce asteptati sa se rumeneasca la cuptor a doua serie :)

Enjoy!