TIM HO WAN, CEL MAI IEFTIN RESTAURANT CU O STEA MICHELIN DIN LUME

Atunci cand am inceput sa-mi planific vacanta de anul asta in Hong Kong (de unde va scriu acest post) si China (unde o sa ajung peste cateva zile), punctul de pornire a fost ca de fiecare data in ultimii ani Anthony Bourdain si experientele sale culinare din showurile No Reservations si The Layover.

Pentru cei care nu stiu cine e Bourdain, probabil ca ati ajuns aici din greseala, cautand o reteta de ciorba de loboda (trending very high this month, btw :)), asa ca imi cer scuze anticipat daca cele ce urmeaza n-o sa faca prea mult sens pentru voi :))

Dintre restaurantele vizitate de Bourdain in HK, cel mai interesant mi s-a parut Tim Ho Wan, un restaurant de dim sum ce detine titlul de cel mai ieftin restaurant cu o stea Michelin din lume si care este un must see pentru orice foodie care se respecta (btw, tocmai au deschis un restaurant si in Singapore, in caz ca nu ajungeti prin HK - Madalin, esti atent, da? :)).

Dupa o documentare prealabila, am pus Google Maps la treaba (merge foarte ok in HK, btw - daca aveti cumva drum in zona, va sfatuiesc calduros sa va activati serviciul roaming by day de la Vodafone, care costa 4eur pe zi cu tot cu TVA si care in acest pret va ofera acces la pachetul de date la acelasi tarif ca in tara, which is priceless) si am ajuns pe strada unde trebuia sa fie restaurantul, insa desi ne-am invartit vreo 10 minute pe acolo n-am reusit sa dam de el, asa ca l-am intrebat pe Trip Advisor (cum spuneam, 3G data la pretul din tara = priceless, din pacate nu merge si in China, asa ca la Beijing o sa fiu the free wifi hunter :)) si am aflat ca s-a inchis si s-a mutat in alta parte, mai precis intr-un shopping mall numit Olympian City Phase 2 (don't ask, asa se numeste, cred ca sunt mai multe faze la mall-ul asta :))

In fine, am luat un taxi (foarte ieftin in HK, btw, vreo 3eur in total pentru vreo 10 min de mers) si am ajuns cu bine la mall (dupa ce a trebuit sa vorbim cu operatoarea pentru lamuriri pe statia taximetristului, care n-a inteles nici macar adresa in chineza pe care i-am aratat-o pe telefon :)) unde am gasit restaurantul pitit in spatele mall-ului (cu acces printr-un gang), si  spre surprinderea noastra nu era deloc coada (in mod normal se asteapta intre 30min si 3 ore ca sa prinzi un loc) si am fost asezati rapid la o masa inghesuita.

Imediat ce ne-am asezat ni s-a adus un ceainic mare cu ceai jasmine (din partea casei), pe care am inceput sa-l bem vartos, insa dupa ceva vreme de acomodare am vazut ca mai toti chinezii din jurul nostru (noi si cu inca doi de la alta masa eram singurii europeni din carciuma de vreo suta de locuri) isi spalau lingurile si chop sticks-urile in acest ceai, deci ne-am distrat imaginandu-ne ca localnicii se uita la noi precum ne-am uita noi la un chinez care ar veni la o carciuma romaneasca si ar manca servetelele, dar asta e, era prea bun ceaiul ala, asa ca am continuat sa-l bem. :))

Povestea cu meniul a fost destul de funny si ea, pentru ca desi era (si) in engleza, habar n-aveam cum se comanda si ce inseamna fiecare fel, asa ca am intrebat si am aflat intr-o engleza mai mult mimata de seful de sala ca trebuie sa bifam ce vrem de pe lista si apoi se ocupa el de tot, ceea ce am si facut.

Va dati seama ca am bifat la intamplare vreo zece feluri, avand doar o vaga idee despre ce ar putea sa insemne ca gust (dupa ingrediente) si niciun fel de idee despre cat de mari ar putea sa fie portiile, asa ca am comandat mancare cam pentrui 3-4 persoane, toate felurile fiind absolut exceptionale.

In principal am comandat (adica nimerit :)) dumplings (un fel de coltunasi inveliti intr-o foaie fina din faina de orez, foarte delicati, umpluti cu tot felul de ingrediente, de la creveti la legume, si gatiti la aburi), dar am nimerit si niste coaste de porc facute tot la aburi (absolut geniale, cu gust de five spices, sos de soia si ceapa), un jeleu din apa de cocos si castane de apa (foarte bun, probabil ca era desert, insa noi l-am primit la inceput) si char siew buns, niste chifle fluffy umplute cu carne de poc si sos dulceag, considerate specialitatea casei (mie mi-au placut, doamnei not so much, fiind prea dulci pentru gustul ei).

La desert am comandat un fel de jeleu auriu cu goji berries si petale de osmanthus, foarte light si racoritor (nu stiu cum am pierdut pozele, asa ca am imprumutat o poza de pe net). Toata povestea, impreuna cu o sticla de apa si o cutie de cola (pe care le-am luat la pachet) a costat vreo 16 eur (adica 70 de lei !!!) pentru doua persoane, ceea ce este incredibil pentru un restaurant cu o stea Michelin, unde preturile sunt in general mult peste 50 eur de persoana.  

Overall experienta a fost foarte interesanta, am experimentat fast food-ul chinezesc at its best, si cand spun fast food ma refer nu la sensul aproape peiorativ pe care il stim cu totii din Europa ci la viteza cu care se intampla toata povestea, deoarece la chinezi masa nu se lungeste fara sens ci e ultra-functionala si rapida (am platit nota si am plecat ghiftuiti in 30 de minute pe ceas de cand am intrat :)) si am constatat ca se poate sa faci restaurant cu stele Michelin si fara chelneri scortosi, candelabre de cristal, somelieri (btw, aici nu aveau alcool deloc, nici macar o bere) si preturi de sa-ti moara cardul de inima :)

Cheers!